Punem lucrurile în mișcare

Casa Număr Trei este, de fapt, fosta școală din Altringen. Cândva, copiii învățau literele într-ânsa, cu râsete și jocuri. Avea o sală de clasă, o alta cu podium pentru serbări și spectacole, catedra profesorului, anexe.. era vie. Însă asta era acum mai bine de-un veac, pe când când mai-marii țării cunoșteau alfabetul, iar ciobanii păstoreau discret, neispitiți de prime-time. Într-o zi, a venit un vânt ciudat. Învățătorul a plecat. Copiii au plecat și ei în lumea mare, plină de magazine și fabrici. În locul lor au crescut mărăcini.

Și de curând, am descălecat noi, orășenii cu fițe. Ne-am uitat la fosta școală, în ruină. Apoi ne-am uitat unul la altul: cu noi aici, casa asta nu va muri. Starea clădirii era jalnică, și acoperișul distrus lăsa ploile să-i amenințe ultimele speranțe verticale. Am rebotezat-o Casa Număr Trei și i-am promis o freză nouă, rezistentă la intemperii, din țiglă ceramică, trainică și frumoasă. Nu prea știam cum vom face s-o cumpărăm, ca să nu mai amintim de lemnul necesar pentru ditamai acoperișul. Ca să prindem puteri, am montat în curtea școlii un trepied pentru ceaun și am chemat prietenii la masă. Știam că ar fi ultima strigare, înainte să asistăm la prăbușirea casei… așa că, am strigat. Și ce să vezi? sponsorii și donatorii asociației au răspuns, generoși. 

Am cheltuit ultimul leu, dar am reușit să cumpărăm țigla și lemnul. Le-am stivuit langă casă și ne-am privit iarăși încântați, în extaz, preț de cam douăsprezece secunde. Apoi ne-am gândit că fără o firmă de construcții / muncitori… țigla nu va urca singură pe casă în locul celeilalte. Cum ne lipseau cei 5-6000 de euro în schimbul cărora o firmă de profil să preia lucrarea, am ajuns la concluzia că va trebui s-o facem noi…. Care noi? Asta urma să vedem în prima zi de voluntariat.

A urmat o poveste despre prietenie, entuziasm și rezistență; un fel de combinație între filmul 300 și epopeea Bricolaj pentru copii și pensionari.  Muncile au fost istovitoare, însă zilnic, vreo 10-15 personaje principale am fost acolo și am lucrat cu bună dispoziție. Am desfăcut coamele, am dat jos țigla veche, am dezinfectat tăieturile, am îndepărat toate leațurile vechi, am îndreptat cornii, am bandajat degetele, am urcat țigla nouă și am pus-o pe poziție, am pus ghips pe un picior și șorțurile în jurul hornurilor. Au fost șapte zile de clacă, ca cele din veacuri apuse, când duhul satului chema copiii să învețe împreună despre viață .

De sub freza nouă, Casa Număr Trei ne-a privit cu privirea ei de scoală veche.  Ce-a văzut? Copiii mari, ȋntorși acasă, cu râsete și jocuri.