Clopotoaca Altringen
___________________
Motto
“Din limpezi departari aud / cum bate ca o inimă un clopot”
Se spune că Altringen e cel mai mic sat din Banat; atât de mic încât e, nu este. Sunt puține case, câțiva locuitori, fără dispensar, școală sau prăvălie: un petec de locuire sub cerul nesfârșit. Ȋn marea lor majoritate, harnicii săteni de odinioară sunt la cimitir. Cei rămași au plecat, când Alsacia și Lorena și-au rechemat strănepoții. Odată cu ei, a plecat și amintirea cabinetului medical, a sediului jandarmeriei, școlii, birtului și bisericii, care a părăsit și ea satul, în flăcările unei nopți de demult. Mie unul, ideea unui sat fără biserică nu-mi displace; poate nu sunt singurul ‘altringănean’ pentru care pădurile din jur au preluat cântările utreniei, norii – înălțimea rugăciunilor, pe când cumințenia duminicilor liturgice s-a cuibărit și ea undeva, în liniștea zilelor.
Altringen are, totuși, o clopotniță. Smerit vestigiu al vechilor eoni dogmatici, clopotnița a servit ani de zile la vestirea sărbătorilor, incendiilor, grindinei, sau a întoarcerii vreunui suflet străveziu la cer. Nouă, celor care satul ne-a chemat în ultimii ani, ne-a fost dragă clopotnița. Așa că, îmbrăcând încă o dată haina de voluntari, ne-am folosit mâinile (și vreo 1500 de euro) să înzestrăm clopotnița pentru nuntă. Am meșterit-o, am vopsit-o, i-am schimbat crucea din creștet, am iluminat-o și am încununat-o cu emblema satului. Călătorii de weekend care trec astăzi prin vatra satului se pot opri o clipă în parc, lângă clpotniță. De sub castanul mare, pot privi la copiii care aleargă după o minge, la noii săteni care se îmbrățișează când se-ntâlnesc pe uliță, la soarele care coboară după nori roșiatici pe când umbrele se-alungesc. Și așa, cu ochii potriviți, pot intra, fie și pentru o clipă, în vechea poveste de pe clopotniță, despre “… Recășel, cum era numit, pe la 1400, ȋn catastifele turcești și austrice…”
Text – Mike Altrin
