La sfârșitul verii lui 2021, am plecat din Timișoara spre micul sat pătrat, Altringen. Cunoșteam bine locurile, dar de această dată ocazia era una specială: ȋn ȋncercarea de a refuncționaliza fosta școală din sat, Casa Număr Trei, Asociația Johann Scharnel organiza acolo un eveniment cu strângere de fonduri.
Știam că va fi ceva fain, de vreme ce mesajele pe telefon curgeau, și feedurile de la diverși prieteni pe care nu-i văzusem de-o vreme: Suntem pe drum , Heeeei, ne vedem la Altringen? Rămâi peste noapte?, știi unde pot sta la Altringen in wknd? etc. Vremea era bună. Ȋn aer – un miros dulce, de vară coaptă. Ȋn mașină – Franco Battiato, pe care-l descoperisem recent, și mi se părea că dă foarte bine cu tripul: un maestru al nucilor de aur, perfect potrivite-n perete. Perché le gioie del più profondo affetto o dei più lievi aneliti del cuore sono solo l'ombra della luce.

La fața locului, observ minunea: o mână de volutari, sub bagheta Asociației Scharnel, a pus de-o expoziție plastică ȋntr-un loc pe care până atunci chiar și câinii satului ȋl cam evitau, din motive de igienă și respect de sine. Dar podelele vechi erau acum spălate, mirosul de șoareci insesizabil, și dacă observai vechii căpriori ai podului prin plafonul generos găurit, o făceai cu uimire și emoție. Pentru că ȋntregii ruine i se dăduse un contrast perfect cu lucrările de artă amplasate ȋn toate ȋncăperile, pe pereții scorojiți. Toate cu cu asemenea gust și grijă, ȋncât ȋți venea să ȋmbrățișezi pe oricine s-ar fi găsit lângă tine. Noroc cu sfânta prudență.

Ulița satului se umplea de mașini, pe măsură ce oamenii soseau. Le erau suficiente câteva clipe să se destindă și un freamăt lăuntric se împărtășea tainic printre ei, pe măsură ce explorau spațiul. Ȋn afara clădirii, vegetația sălbatică era acum domesticită și frezată, iar zămbetele domoale ale oamenilor ce se
regăseau creau un soi de simțământ de solidaritate. Dă-le oamenilor ocazia să vadă ceva frumos, și se recunosc pe ei înșiși! Ȋn plin potop politico-sanitar, la 50 km de oraș, aluviuni de bun augur au format o oază de pace și prietenie. Iar sub zodia ei estetică, fricile erau de negăsit; probabil dezertaseră pe undeva, înainte de intrarea în comună. Soarele era în coborâre aurie. Ca toți ceilalți, am ocupat un loc printre semeni și-am făcut ce-am putut. Am și cântat.

Adică nah, mergeți mâine la Altringen și urcați-vă pe un deal. Și cu inima potrivită, veți vedea limpede că noi ȋnșine suntem lumina ce aduce seara, noi suntem zidurile deschise de viziunile artei, și buchetele de lavandă prinse de ferestre. Noi – mâncarea făcută ȋmpreună și ȋmpărtășită, noi umbra luminii și pofta de viață. Suntem chiar acum ceea ce pare să vină uneori ȋntre noi. Hai că prea m-am dus… Cu recunoștință, aș dacezarilor ce-i al lor, amintindu-i pe cei care au făcut posibilă această amintire:
Ina Bulzan, Andrei Bulzan, Doru Luca, Rodica Samoila, Gheorghe Samoila, Valentin Bud, Deiana Raici-Schwartz, Emilia Ardelean, Maria Marinescu, Ion Garu, Diana Goia si Rares Goia.

Si artistilor : Gheorghe Fikl, Manole Dorel Olteanu, Vlad Corban, Delia Corban, Claudiu Toma, Iosif Stefan Tasi, Patricia Buko, Dan Ungureanu, Alina-Ondine Slimovschi, Ovidiu Hrin, Marius Tanasa, Alex Baciu, Flavius Neamciuc, Georgina Beloescu, Marian Stefan, Mihai Prodea, Oana Stoian, Stefan Lazar, Radu Dumitrescu, Ella Mirela Cerbu, Benjamin Varga, Diana Bilec, Camil Mihaiescu, Livia Coloji, Camelia Iordan.

Pe acordurile următorilor artiști: Mike Altrin, Vera Ciocan, Toni Kühn și Sebastian Urlică. 
__________________________
Pentru J.S., cu drag, Mike